ProlegomeneDe la distanță, lucrurile mari se văd mai bine și pot fi apreciate la adevărata lor valoare. Încerc să reiau firul relatărilor din numărul precedent al revistei „Mesager bucovinean”, rememorând de la distanța de circa doi ani, și nu neapărat în ordine cronologică, ci mai curând valorică, evenimentele culturale derulate la Cernăuți care mi s-au întipărit în inimă, fiind nu doar martor imparțial, ci venind la unele din ele și cu modeste contribuții.
Urmărind postările de pe Facebook sau de pe site-ul agenției de presă Euromedia Bucovina, citind unele articole în presa locală sau privind la televizor unele emisiuni, se creează impresia că românii din ținutul Cernăuțiului trăiesc ca’n rai și n-au alte griji decât să cânte, să danseze, să-și comemoreze înaintașii și, de două-trei ori pe an, la tradiționalele festivaluri „Florile Dalbe”, „Mărțișor”, sărbătoarea „Limba noastră cea română”, Zilele eminesciene, să-și amintească de datini, port național, grai matern. E ca într-un vis frumos, să fii într-o permanentă sărbătoare, într-o suită de festi valuri.
E dureroasă trezirea după asemenea înălțătoare festivități. Farmecul lor e prea efemer pentru a se constitui într-o fericire de durată. Cei care n-au pierdut simțul realității, care dorm mai puțin, având gândirea încă trează, conștientizează faptul că, deși nu și-a dat de tot duhul, veșnicia noastră agonizează. Și nu putem să nu vedem acest lucru, câtă vreme înțelegem prin aceste două cuvinte tot ce avem mai scump: tradiții, cultură,istorie, limba maternă…
Perioada la care mă refer este cu totul deosebită: suntem (nu putem să nu fim!) profund marcați de războiul din estul Ucrainei. Dintotdeauna am fost mai timizi, mai domoli decât alții în privința revendicării drepturilor naționale. Iar acum, unii ar putea chiar să ne reproșeze: „Țara e în pericol de moarte, iar românilor le zburdă orzul”. Altfel spus, ne arde de petreceri, umblând după salate din grădina ursului. Călcați pe bătătură de cizma rusească, frații ucraineni au lăsat-o mai moale cu „opinca românească”, ne bat mai rar obrazul că suntem niște ingrați și că putem să ne luăm frumușel tălpășița spre patria istorică, pașnic și nestingheriți de nimeni, dacă ceva nu ne convine; or, acum nimeni nu va mai trage cu mitraliera în cei „nemulțumiți”, cum s-a întâmplat în iarna și primăvara de tristă memorie a anului 1941.
România încearcă să ne ajute, atât cât poate și cât îi este permis să o facă, în a nu ne pierde ireversibil identitatea, ființa națională, drepturile naționale, și sprijină mai multe proiecte culturale, inclusiv transfrontaliere. Dar e foarte greu ca cineva să-l poată salva de la pierzanie pe cel ce singur își dorește moartea. Îmi stăruie în memorie un vers al lui Rilke: „Pe acei ce-și vor ei singuri pierzania îi lasă toți: / și tații se leapădă de ei, / și mamele îi izgonesc de-acasă”.
Copii înstrăinați, dar iubiți de țara mamă
Chiar dacă noi, românii bucovineni, care locuim de milenii pe acest pământ străbun, ne-am pomenit pe neprins de veste „în afara granițelor”, ajungând să ni se spună azi „de pretutindeni”, dragostea maternă pe care ne-o arată azi patria istorică a rămas aceeași ca pe timpurile când ne aflam nedespărțiți de sânul ei. Avem destule păcate, dar mama ne iubește în continuare, arătându-ne, prin dragostea pe care ne-o poartă, că nu s-a lepădat de copiii săi înstrăinați.
Există cel puțin o zi pe an când ne pare parcă mai bine decât în toate celelalte zile că suntem români. Chiar dacă ursitele ne-au sorocit să trăim departe de inima patriei istorice, să fim „minoritate etnică” la noi acasă, iar pentru a ne vedea neamurile, să facem coadă zdravănă la vamă sau la consulat, pentru o viză, pe care mai trebuie și să o plătim cu contravaloarea unei pensii medii, chiar dacă destinul ne este împovărat de toate acestea, noi ne bucurăm că putem uita de ele în această zi, care ne luminează inima. Atunci rămân în umbră toate grijile, uităm de toate supărările, de durerea și disconfortul separării prin granițe care ne trec prin inimi, pentru că atunci ne întâlnim să sărbătorim, în oaza noastră de dor românesc, Ziua națională a României, care pentru românii din Bucovina este și cea mai nobilă amintire istorică, și cel mai frumos îndemn de a ne întări în numele idealului unirii în cuget și simțiri. Atunci când ne sincronizăm – societăți de cultură, uniuni de creație, asociații, ONG-uri, centre etnografice și etnofolclorice etc. – la manifestările solemne prilejuite de sărbătorirea Zilei naționale a României, atunci când ne dăm mâna pentru a fi împreună, în această zi minunată, simțim cu toții o legitimă mândrie pentru vrednicii noștri înaintași, pentru cei cărora le-a fost predestinat să fie făuritori și participanți la momentul de grație al Bucovinei.
Continuarea materialului, scris pentru “Mesager Bucovinean” de către jurnalista Maria TOACĂ, din Cernăuți, poate fi citită accesând Euromedia Bucovina